ION HANGIU

1. Întrebare: Aţi reuşit, şi intraţi, în acest fel, în istoria mare a literaturii, să desţeleniţi domeniul capital desemnat de bibliografia publicaţilor literare. Alături de „dicţionarul” monumental, aţi publicat şi o altă cercetare, la fel de importantă, despre „programele” acestor publicaţii, cu antologie. Dar ce anume – ce resort interior – v a determinat să îmbrăţişaţi calea grea a faptei mari, dar necesare?

Răspuns: Am pornit pe această cale – pe care Dumneavoastră o numiţi grea şi aveţi perfectă dreptate – acum mai bine de o jumătate de veac. Nu cunoşteam atunci greutăţile pe care aveam să le întîmpin, dar am pornit pe acest drum cu încredere în viaţă şi cu credinţă în Dumnezeu. Purtam cu mine Visul Maicii Domnului şi eram convins că voi putea să termin, după moartea tatălui meu la ocuparea Basarabiei în 1940, liceul şi facultatea între anii 1941 1949

După absolvirea liceului la Sibiu şi a studiilor universitare la Bucureşti, m-am reîntors în comuna natală, Horezu, jud. Vilcea, la Gimnaziul nou înfiinţat, ca profesor de limba şi literatura română. Anul şcolar 1949-1950 a trecut greu, din cauza unor neînţelegeri dintre majoritatea învăţătorilor şi cei trei licenţiaţi din gimnaziul Horezu. Motivul determinant al părăsirii profesoratului l-a constituit însă faptul că, un necunoscut a încercat să mă racoleze să devin informator pentru securitate, aşa incit la încheierea anului şcolar m-am transferat la Editura politică din Bucureşti, unde am lucrat din 1950 în anul 1958, funcţionînd, în timpul liber, ca profesor la diferite licee bucureştene. Editura politică îşi avea sediul în nou a şi monumentala construcţie socialistă, după modelul Universităţii din Leningrad, Casa Scînteii, devenită emblemă pe hîrtiile cu cea mai mare valoare, adică 100 de lei. Am fost martorul înălţării corpului central, unde s au instalat maşini de tipărit moderne, aduse din Uniunea Sovietică, care, în 1940, îşi întinsese aripile „ocrotitoare” peste Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, vechi pămînturi româneşti, ocrotite de Ştefan cel Mare şi Sfînt.

Cum în 1958 se împlineau 450 de ani de la tipărirea primei cărţi pe pămînt românesc, m am gîndit să întreprind, la Biblioteca academiei Române, cercetări pentru a elabora o scurtă istorie a tiparului românesc.

La sfirşitul anului 1958 predasem Editurii de stat un scurt istoric al tiparului şi al tipografiilor din cele trei ţări române, cu titlul „De la tiparniţa lui Macarie la Combinatul poligrafic Casa Scînteii”.

Această lucrare , care ar fi însemnat debutul meu editorial, s-a tipărit în 10.000 de exemplare, dar, în fază de „bun de difuzare” a fost oprită de către forurile de partid, fără să mi se comunice motivul interzicerii şi topirii tirajului. Eu, însă, l-am bănuit – lucrasem ca redactor la Editura politică şi credeam că aveam o bună orientare ideologică, dar m-am înşelat. Două ilustraţii au constituit, probabil, motivele interzicerii primei cărţi religioase tipărite pe teritoriul ţării noastre, Evangheliarul slavonesc al lui Macarie şi fotografia întemeietorului învăţăturii marxist leniniste, Karl Marx, apărută pentru prima dată pe coperta revistei Familia în 1871. Alăturate cele două ilustrate, etc. nu se împăcau în mintea ideologilor de la Comitetul Central (religia – opium pentru popor şi noua religie marxist-leninistă).

A fost un moment greu de suportat în viaţa mea, dar credinţa că voi reuşi m-a întărit şi am început să cercete z cu pasiune presa românească, al cărei rol în realizarea unităţii de conştiinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor şi maluri ale Prutului îl consideram şi îl consider cu hotărîtor, aşa cum au apreciat Ioan Bianu şi Nicolae Iorga.

Aveam suficiente cunoştinţe despre cărţile tipărite între anii 1508 şi 1830, ale căror prefeţe, dedicaţii şi epiloguri le citisem în monumentala operă Bibliografia cărţii româneşti vechi, operă în patru volume, elaborată de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simionescu între anii 1903 1944.

Pasiunea pentru cercetarea presei româneşti şi aplicînd metoda reproducerii prefeţelor folosită de Bianu şi colaboratorii – în cazul ziarelor şi revistelor, a articolelor program – mi a adus mari satisfacţii. Prin anii 1962 mă gîndeam să fac o antologie în mai multe volume pentru cărţile tipărite după anul 1830, dar am părăsit ideea din motive întemeiate. Bibliografia Bianu se oprea la anul 1830. Pentru presă aveam informaţii despre ziare şi reviste în primul volum al Publicaţiunilor periodice româneşti de Nerva Hodoş şi Al. Sadi-lonescu, dar şi acest volum se oprea la anul 1906. Au urmat eforturi susţinute de informare şi repertorizare a publicaţiilor dintre anii 1906 şi 1948. Acesta a fost primul mare pas în realizarea celor două volume de peste 1300 de pagini ale antologiei Presa literară românească. Articole-program de ziare şi reviste (1769-1948), antologie apărută în 1968 la Editura pentru literatură. Din nou am fost urmărit de ghinion. În fază de „bun de difuzare” lucrarea a fost oprită de aceleaşi foruri de partid pentru un control ideologic. Am scăpat ca prin minune, criticînd revista Gîndirea pentru orientarea ortodoxită. Fila 343 344 din vol. II s a retipărit ş a fost înlocuită (oricine poate observa că această filă este lipită la cotor. Lucrarea s-a difuzat şi fost bine primită de critică. Dumitru Micu, autorul Introducerii, i-a trimis antologia, la Chicago, lui Mircea Eliade, care, semnalind „truda lui I. Hangiu” î i reproşa că nu este citat la reviste importante. Această scrisoare a fost publicată de D. Micu în Limbă şi literatură, vol. I-II/1993.

Dacă prima lucrare de debut a fost topită, Presa literară românească din 1968 s-a difuzat într-un tiraj de 1200 de exemplare. Fără acesta cercetare nu puteam realiza cele trei ediţii ale Dicţionarului presei literare româneşti: prima ediţie, apărută la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică în 1987, publicaţie cenzurată în fază de corectură; ediţia a II a apărută la Editura Fundaţiei Culturale române, cu reintroducerea publicaţiilor eliminate în 1987, şi ultima ediţie, a III a, definitivă, în curs de apariţie la Editura Institutului Cultural Român.

Această nouă ediţie descrie 2680 de publicaţii apărute în România şi în afara graniţelor actuale, în Basarabia, în Bucovina de Nord, în Ungaria şi Banatul iugoslav, precum şi în alte localităţi ale globului – de la Odesa şi Vladivostoc, pînă în Australia, în cele dou ă Americi (inclusiv în Canada) unde soarta i-a răspîndit pe români, dintre care unii au înfiinţat publicaţii în limba română. Dicţionarul reface harta vorbirii şi scrierii româneşti, în timp de mai bine de două secole.

2. Întrebare: Unde credeţi că greşim noi, ca naţie, în tratamentul unor lucrări fundamentale şi, din acest motiv, de ce credeţi că există atîtea deficite de sinteze necesare, dar încă nefăcute?

Răspuns: Naţia română, singura în Europa care ne aduce în memoria afectivă măreţia Romei antice, a fost aşezată în Dacia lui Decebal de împăratul Traian la graniţa dintre Apusul civilizat şi Răsăritul rămas în urma ideilor Revoluţiei franceze. De aici caracterul nestatornic al românilor, mereu urmăriţi de primejdii din partea celor trei imperii: slavon, habsburgic şi ţarist. După o perioadă de apropiere de Occident prin Şcoala ardeleană, ne am trezit cu Regulamentul organic răsăritean, care a încercat să modernizeze viaţa românilor şi să i menţină în sfera de influenţă rusească, pînă la revoluţia din 1848. Desfiinţarea monopolului turcesc asupra comerţului cu cereale a însemnat evident un progres economic şi în acelaşi timp, unul cultural, civilizator. Tineri ai clasei de mijloc, în frunte cu M. Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi Nicolae Bălcescu s au instruit în Apus şi au revenit în ţară cu idei revoluţionare, în timp ce ion Heliade Rădulescu reorganiza Şcoala de la Sf. Sava, înfiinţată de dascălul Gheorghe Lazăr. Împreună cu Gh. Asachi în Moldova şi G. Bariţiu în Transilvania, Ion Heliade Rădulescu pune bazele presei româneşti, înfiinţînd în 1329 primul ziar în limba română, cu apariţie mai îndelungată, Curierul românesc, în Ţara Românească. 4

Presa avea să îndeplinească, alături de şcoala naţională, rolul hotărîtor în dezvoltarea conştiinţei naţionale şi unirea tuturor românilor întru-un singur stat naţional la 1 Decembrie 1918, după aprecierea lui Ioan Bianu şi N. Iorga.

În perioada interbelică o mare parte a presei a militat pentru integrarea culturii române în cultura occidentală, dar această apropiere a fost întreruptă în epoca comunistă. Caracterul nestatornic se menţine deşi Nicolae Bălcescu atrăsese atenţia asupra acestuia încă din 1845: „Românii au trebuinţă astăzi (1845) să se întemeieze în patriotism şi în curaj şi să cîştige statornicie în caractere” (s.n.).

Această observaţie este valabilă şi în zilele noastre, fiind rezultatul unei perioade de cultură de peste un secol şi jumătate. Nepotrivirea între fond şi formă s a accentuat în ultimii cinzeci de ani.

Dar să revenim la necesitatea elaborării şi publicării unor lucrări fundamentale. Marele Dicţionar al limbii române, Magnum etimologicum romaniae, conceput de B. P. Haşdeu la sfîrşitul secolului al XIX lea, a fost finalizat abia în secolul al XX lea. Tipărit în fascicole, Dicţionarul este accesibil doar specialiştilor. Este adevărat, Academia Română a editat două ediţii ale Gramaticii limbii române, deziderat formulat în actul de înfiinţare a înaltului for al ştiinţei şi culturii româneşti, precum şi dicţionare, îndreptare ortografice şi ortoepice, între care: Dicţionarul explicativ al limbii române, două ediţii, ultima în 1996, Dicţionar morfologic, ortoepic şi ortografic, Academia modificînd, în 1993, ortografia, pe care instituţiile statului, şi în primul rînd, şcoala, o respectă, în schimb, unele ziare şi reviste nu respectă cele două norme din 1953: scrierea cu î şi sînt. În materie de ortografie, uzul va decide.

Un dicţionar al literaturii române de la origini şi pînă în prezent, lucrare fundamentală, de sinteză, promisă de Academia Română cu mai mulţi ani în urmă, n a văzut încă lumina tiparului. Şi acest fapt este explicabil, de îndată ce nu s-a înţeles că o asemenea lucrare fundamentală pentru cultura română nu poate fi realizată decît pe baza publicării mai întîi Bibliografiei naţionale retrospective. Acesta a fost motivul pentru care Societatea de Ştiinţe Filologice din România a luat iniţiativa, în 1980, de a urgenta publicarea corpusculului bibliografic dintre anii 1831-1918. Societatea a sprijinit apariţia primelor trei volume (literele A-Q), asumîndu-şi pînă şi obligaţia difuzării. În voi. II al Bibliografiei româneşti moderne, acad. Gabriel Ştrempel subliniază contribuţia Societăţii, iar într un articol recent apărut în revista Academica (nr. 26 din 2002), directorul general al Bibliotecii Academiei Române, face următoarea constatare: „Iată, acesta a fost Ion Hangiu. Fără el n ar fi apărut Bibliografia românească de la 1830 încă mulţi ani, pentru că văzînd că n o putem tipări, am fi renunţat la redactarea ei”.

Colectivele ce cercetare din institutele Academiei au publicat numeroase şi interesante lucrări despre reviste literare. Dicţionarul literaturii române de la Iaşi (în 1979 au apărut patru dicţionare de literatură) se opreşte la anul 1900, în ideea că Academia va elabora şi publica Dicţionarul general. Nici cu Bibliografia periodicelor nu stăm bine. Abia în 2004 s a completat pînă la anul 1930.

Părerea mea este ca lucrările fundamentale de sinteză se întemeiază pe instrumente bibliografice complete.

Despre preocupările personale în domeniul presei literare las în seama generaţiilor viitoare să aprecieze eforturile de peste o jumătate de veac de a pune la dispoziţia cercetătorilor instrumente de lucru utile, cît mai complete: Presa românească. Articole program de ziare (antologie apărută în 1968), Reviste şi curente în evoluţia literaturii române (1978), Dicţionarul presei literare româneşti, trei ediţii, ultima, definitivă, în curs de apariţie. Cei care vor consulta Dicţionarul vor înţelege efortul autorului de a oferi informaţii despre 2680 de publicaţii apărute între anii 1790 2000, în România şi în afara graniţelor actuale ale ţării. La sugestia ziaristului I. Cristoiu, am elaborat, pe baza Dicţionarului, o Panoramă a presei româneşti. Articole program de ziare şi reviste (apărute între decembrie 1989 şi mai 2004), lucrare care sper să apară pînă la sfîrşitul acestui an, rămînînd valabilă propunerea editorului de reeditare a primelor două volume ale antologiei din 1968, cu introducerea publicaţiilor interbelice, considerate în perioada comunistă, informante reacţionare.

Unde greşim noi ca naţie? Pînă în 1989 poporul român, aici la graniţa dintre Occident şi Orient, a parcurs perioade de instabilitate. După realizarea statului naţional român în graniţele istorice, a urmat tragedia celui de al doilea război mondial, încheiat cu pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa. După alţi 45 de ani de comunism, care ne a despărţit de Occident prin „Cortina de fier”. În această epocă aşa zisă de aur, caracterul nestatornic al românilor s-a accentuat, între formele conştiinţei naţionale şi fondul ideologiei comuniste creîndu se o adevărată prăpastie, înlăturată în decembrie 1990. eliberat din lanţurile tiraniei comuniste, poporul român, dornic de libertate, a păşit pe un drum nou, alături de popoarele civilizate ale Occidentului. În ultimii 15 ani de democraţie parlamentară şi de pluralism politic, naţia română se declară pregătită să f acă parte din Uniunea Europeană, fiind integrată mai întîi în Pactul Atlanticului de nord. Se pare că perioada de tranziţie de la economia centralizată excesiv în epoca de aur comunistă, la economia de piaţă, se va încheia în anul 2007, cînd România va primi statutul de membru cu drepturi depline în marea familie a Uniunii Europene. Dacă economia va fi funcţională, şi competitivă cu economiile occidentale, problemele culturii, ale integrării reale şi definitive în cultura universală, se vor rezolva. Este de presupus că tinerii cercetători îşi vor concentra eforturile în direcţia elaborării noilor lucrări fundamentale, de sinteză.

3. Întrebare: Aţi întîlnit – şi aţi publicat într o cercetare strălucită – programe diverse ale revistelor culturale de altă dată. Aţi mai întîlnit, din cîte cunoaşteţi, acest fenomen în perioada recentă? Au revistele literare şi culturale de azi programe şi manifeste? Ar trebui să aibă?

Răspuns: În anii cînd pregăteam pentru tipar antologia Presa literară românească. Articole program de ziare şi reviste (1789 1948), l am întrebat pe cel mai autorizat cercetător bibliograf în viaţă, pe urmaşul lui Ioan Bianu, Dan Simionescu, dacă există asemenea lucrare în literatura universală şi răspunsul a fost că nu ştie să existe, cu excepţia italienilor, care dispun de ghiduri de publicaţii, fără însă reproduceri de programe. Este normal, popoarele din Europa Occidentală au o presă cu vechime de trei sute cincizeci de ani (de pe la 1650), iar la noi presa s a născut abia în secolul al XIX lea, „secol al naţionalităţilor”, cum l a numit Titu Maiorescu. Nu cunosc cum se prezintă situaţia lucrărilor de acest fel în alte culturi. În acest scop am elaborat – şi se află în curs de tipărire la Editura „Evenimentul românesc”, Panorama presei româneşti. Articole program de ziare şi reviste (decembrie 1989 – mai 2004). Sper ca cercetătorii şi cititorii în general să răspundă, pe bază de documente, dacă revistele culturale şi literare au cu adevărat programe şi manifeste clare. Ceea ce pot eu să spun din experienţa alcătuirii acestei noi antologii, este că nu avem, în prezent, programe şi manifeste cu o viziune clară. Într o perioadă de tranziţie nici nu se putea realiza acest deziderat, de îndată ce conducătorii acestora nu cunoşteau tradiţiile presei româneşti. Sînt încercări de clarificări şi sînt încredinţat că ziarele şi revistele viitoare vor evolua în direcţia revistelor care au generat curente de idei: Dacia literară, Convorbiri literare, Literatorul, Semănătorul, Viaţa nouă, Viaţa Românească şi altele afiliate ale acestora, reînnodînd firul tradiţiilor presei româneşti, în condiţii de libertate a presei.

4. Întrebare: Cum erau revistele de altădată organizate faţă de cele de azi? Cum ar trebui să arate cele de azi?

Răspuns: Dacă ne referim la revistele de azi, să zicem la revistele din ultimii 15 ani, acestea se prezintă sub diferite forme de organizare. Libertatea de exprimare liberă a ideilor a adus cu sine o mare varietate în ceea ce priveşte organizarea internă. O observaţie generală se poate face, şi anume absenţa, cu rare excepţii, a cronicilor despre limba română. Chiar şi în perioada anilor 1948-1989, cînd revistele literare şi culturale aveau o mai mare stabilitate, nu lipseau cronici ale limbii române. După 1989, presa românească s-a pulverizat în sute de publicaţii, dinte care multe au dispărut după primul număr sau după cîteva. Elaborînd Panorama presei româneşti, la care m-am referit mai sus, am constatat că din cele peste 200 de titluri, aproape jumătate au apărut în anii 1990 şi 1991. Foarte puţine insă au reuşit să se individualizeze şi să se impună, cu excepţia, evident, a celor de tradiţie. Cred că la întrebarea cum ar trebui să arate revistele viitorului răspunsul va fi dat de către cei care vor cunoaşte tradiţiile presei româneşti şi care vor gândi la viitorul culturii româ neşti, în noile condiţii ale integrării în cultura occidentală. Deşi presa românească are o vechime de numai nouă sute de ani, ea promite să se perfecţioneze şi să răspundă cerinţelor actuale. Existenţa unor facultăţi de jurnalistică, în centre universitare de prestigiu, ne dă speranţa că presa îşi va îndeplini funcţia de a patra putere în stat şi va contribui la schimbarea mentalităţilor, la educarea civică a cetăţenilor români, care vor face parte din marea familie a popoarelor civilizatele ale Uniunii Europene.