ION HANGIU

Sunt aproape cincizeci de ani de când am început să mă ocup de presă, de istoria ei. Mai întâi am făcut o antologie a tuturor programelor literare apărute în publicaţii. După aceea, am făcut Dicţionarul, la capătul unui efort destul de greu. Pentru că nu toate publicaţiile se află în colecţiile bibliotecii Academiei, a trebuit să apelez şi la colecţiile particulare şi la alte biblioteci şi am reuşit, în cele din urmă, să descriu douămiişasesuteoptzeci de exemplare în cea mai nouă ediţie a dicţionarului. Această ediţie este ultima – a treia. Prima a fost în 1987, a doua în 1996. A treia se află sub tipar şi prezintă o experienţă de viaţă trăită şi trebuie să mărturisesc că aş fi foarte bucuros dacă tinerii din generaţia actuală, sau maturii, s-ar apleca din nou asupra acestor publicaţi care, încă odată trebuie să spun, reprezintă patrimoniul material şi spiritual al nostru. „Material“ în sensul că există colecţii în Biblioteca Academiei. „Spiritual“ – în sensul că descriu drumul parcurs de societatea românească în ultimii două sute de ani şi înfăţişează anumite momente, principalele momente, din istoria neamului românesc. Descoperim în „Dicţionar“ o întreagă materie de studiu care nu se termină cu mine, eu doar am început-o. Aceasta înseamnă că toţi care vor urma după mine, tineri sau vârstnici, să refacă acest drum al istoriei noastre naţionale şi să ajungă la concluzii care să-i orienteze să cunoască îndeajuns de bine istoria tradiţiei şi cultura poporului. Căci noi nu avem altă avere şi alt tezaur decât limba, limba care s-a concretizat în cele douămiişasesuteoptzeci de publicaţii în care noi vedem şi o evoluţie a istoriei limbii şi, în acelaşi timp, o istorie a ideilor. Marii scriitori ai noştri au fost mai întâi gazetari. Aşa au fost Eliade Rădulescu şi Mihai Eminescu, aşa a fost Iorga; şi aş putea să dau şi alte exemple. Vreau, astfel, să mă înţeleagă tinerii, de astăzi, din zilele noastre – cu toate că noi trăim în epoca internetului şi suntem furaţi de mirajul acestui mijloc de informaţii – că multe sunt vremelnice, trecătoare şi se poate întâmpla să reziste încă secole sau milenii – dar publicaţiile rămân ca atare. Aş vrea să mai spun ceva, ca un cuvânt de învăţătură şi anume că totul trebuie cercetat cu pasiune căci fără pasiune nu se poate face nimic şi fără muncă nu se poate realiza nici o lucrare de patrimoniu. Noi vorbim aici de patrimoniul naţional – sigur că ne referim şi la patrimoniul material: mănăstiri, colecţii de ziare şi reviste – dar toate acestea fac un patrimoniu spiritual. De fapt, cu acest patrimoniu spiritual noi plecăm în Europa pentru că poporul român a dovedit de-a lungul secolelor că a apărat creştinătatea şi astăzi trebuie să apere libertatea şi demnitatea omului şi, în primul rând, tradiţia căci, fără aceste valori, noi nu putem să ne certificăm identitatea noastră naţională. În contextul integrării în cultura universală din care noi am făcut şi facem parte, bagajul nostru spiritual, materia lui primă, o reprezintă cultura naţională – această cultură formată, aici şi numai aici, de-a lungul secolelor. Şi ea este dovada cea mai grăitoare a existenţei poporului român. Această idee nu se va dizolva în „universal“, este exclus; dar noi trebuie să ne apărăm identitatea naţională chiar dacă trebuie să ţinem seama de contextul general al globalizării. Aceasta nu înseamnă să luăm tot ce e din afară considerând că mai bun decât ce avem noi ci, mai întâi, să căutăm ce avem noi în ţară şi apoi să comparăm cu lucrurile care sunt afară pentru că nu toate lucrurile din afară sunt bune iar unele nu sunt adecvate spiritului, culturii ortodoxe a neamului românesc. Eu am servit tineretul într-un mod foarte concret: am înfiinţat o revistă, „Limba şi Literatura Română“ pentru elevi, am condus-o un sfert de secol şi am încercat să fac educaţia lor în spiritul patriotismului curat, nefalsificat. Să nu ne închipuim că patriotismul acesta este depăşit; sau când zicem „cultură naţională“ suntem naţionalişti. Noi ne apărăm naţiunea de intruziunile altor elemente care nu ne vor binele. Am pornit de la ideea aceasta educativă printr-o revistă de demult. De atunci, am trecut mai departe la educaţia prin radio şi am ţinut şase ani de zile o rubrică – „Vorba dulce românească“ – şi am încercat să le cultiv oamenilor tineri patriotismul acesta sincer şi să-i feresc de acele elemente trecătoare ale unei culturi şi să-i fac să înţeleagă cultura temeinică. Încă o dată, tinerii să cunoască, să citească foarte mult, să re-înveţe să vorbească. „Să vorbeşti“ nu este numai o problemă de comunicare. Iată,>>> continuarea aici >>>

1. Întrebare: Aţi reuşit, şi intraţi, în acest fel, în istoria mare a literaturii, să desţeleniţi domeniul capital desemnat de bibliografia publicaţilor literare. Alături de „dicţionarul” monumental, aţi publicat şi o altă cercetare, la fel de importantă, despre „programele” acestor publicaţii, cu antologie. Dar ce anume – ce resort interior – v a determinat să îmbrăţişaţi calea grea a faptei mari, dar necesare?

Răspuns: Am pornit pe această cale – pe care Dumneavoastră o numiţi grea şi aveţi perfectă dreptate – acum mai bine de o jumătate de veac. Nu cunoşteam atunci greutăţile pe care aveam să le întîmpin, dar am pornit pe acest drum cu încredere în viaţă şi cu credinţă în Dumnezeu. Purtam cu mine Visul Maicii Domnului şi eram convins că voi putea să termin, după moartea tatălui meu la ocuparea Basarabiei în 1940, liceul şi facultatea între anii 1941 1949

După absolvirea liceului la Sibiu şi a studiilor universitare la Bucureşti, m-am reîntors în comuna natală, Horezu, jud. Vilcea, la Gimnaziul nou înfiinţat, ca profesor de limba şi literatura română. Anul şcolar 1949-1950 a trecut greu, din cauza unor neînţelegeri dintre majoritatea învăţătorilor şi cei trei licenţiaţi din gimnaziul Horezu. Motivul determinant al părăsirii profesoratului l-a constituit însă faptul că, un necunoscut a încercat să mă racoleze să devin informator pentru securitate, aşa incit la încheierea anului şcolar m-am transferat la Editura politică din Bucureşti, unde am lucrat din 1950 în anul 1958, funcţionînd, în timpul liber, ca profesor la diferite licee bucureştene. Editura politică îşi avea sediul în nou a şi monumentala construcţie socialistă, după modelul Universităţii din Leningrad, Casa Scînteii, devenită emblemă pe hîrtiile cu cea mai mare valoare, adică 100 de lei. Am fost martorul înălţării corpului central, unde s au instalat maşini de tipărit moderne, aduse din Uniunea Sovietică, care, în 1940, îşi întinsese aripile „ocrotitoare” peste Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, vechi pămînturi româneşti, ocrotite de Ştefan cel Mare şi Sfînt.

Cum în 1958 se împlineau 450 de ani de la tipărirea primei cărţi pe pămînt românesc, m am gîndit să întreprind, la Biblioteca academiei Române, cercetări pentru a elabora o scurtă istorie a tiparului românesc.

La sfirşitul anului 1958 predasem Editurii de stat un scurt istoric al tiparului şi al tipografiilor din cele trei ţări române, cu titlul „De la tiparniţa lui Macarie la Combinatul poligrafic Casa Scînteii”.

Această lucrare , care ar fi însemnat debutul meu editorial, s-a tipărit în 10.000 de exemplare, dar, în fază de „bun de difuzare” a fost oprită de către forurile de partid, fără să mi se comunice motivul interzicerii şi topirii tirajului. Eu, însă, l-am bănuit – lucrasem ca redactor la Editura politică şi credeam că aveam o bună orientare ideologică, dar m-am înşelat. Două ilustraţii au constituit, probabil, motivele interzicerii primei cărţi religioase tipărite pe teritoriul ţării noastre, Evangheliarul slavonesc al lui Macarie şi fotografia întemeietorului învăţăturii marxist leniniste, Karl Marx, apărută pentru prima dată pe coperta revistei Familia în 1871. Alăturate cele două ilustrate, etc. nu se împăcau în mintea ideologilor de la Comitetul Central (religia – opium pentru popor şi noua religie marxist-leninistă).

A fost un moment greu de suportat în viaţa mea, dar credinţa că voi reuşi m-a întărit şi am început să cercete z cu pasiune presa românească, al cărei rol în realizarea unităţii de conştiinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor şi maluri ale Prutului îl consideram şi îl consider cu hotărîtor, aşa cum au apreciat Ioan Bianu şi Nicolae Iorga.

Aveam suficiente cunoştinţe despre cărţile tipărite între anii 1508 şi 1830, ale căror prefeţe, dedicaţii şi epiloguri le citisem în monumentala operă Bibliografia cărţii româneşti vechi, operă în patru volume, elaborată de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simionescu între anii 1903 1944.

Pasiunea pentru cercetarea presei româneşti şi aplicînd metoda reproducerii prefeţelor folosită de Bianu şi colaboratorii – în cazul ziarelor şi revistelor, a articolelor program – mi a adus mari satisfacţii. Prin anii 1962 mă gîndeam să fac o antologie în mai multe volume pentru cărţile tipărite după anul 1830, dar am părăsit ideea din motive întemeiate. Bibliografia Bianu se oprea la anul 1830. Pentru presă aveam informaţii despre ziare şi reviste în primul volum al Publicaţiunilor periodice româneşti de Nerva Hodoş şi Al. Sadi-lonescu, dar şi acest volum se oprea la anul 1906. Au urmat eforturi susţinute de informare şi repertorizare a publicaţiilor dintre anii 1906 şi 1948. Acesta a fost primul mare pas în realizarea celor două volume de peste 1300 de pagini ale antologiei Presa literară românească. Articole-program de ziare şi reviste (1769-1948), antologie apărută în 1968 la Editura pentru literatură. Din nou am fost urmărit de ghinion. În fază de „bun de difuzare” lucrarea a fost oprită de aceleaşi foruri de partid pentru un control ideologic. Am scăpat ca prin minune, criticînd revista Gîndirea pentru orientarea ortodoxită. Fila 343 344 din vol. II s a retipărit ş a fost înlocuită (oricine poate observa că această filă este lipită la cotor. Lucrarea s-a difuzat şi fost bine primită de critică. Dumitru Micu, autorul Introducerii, i-a trimis antologia, la Chicago, lui Mircea Eliade, care>> întreg interviul aici >>>

Două mari descoperiri ale geniului uman au schimbat cursul istoriei: invenţia tiparului cu litere mobile, în 1453, şi descoperirea undelor herţiene la sfîrşitul secolului al XIX lea, care au deschis larg calea radiofoniei, televiziunii şi internetului din zilele noastre. Încă din anii liceului şi ai Facultăţii am fost atras de mirajul cărţilor vechi româneşti înregistrate de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simonescu, în cele patru volume ale Bibliografiei româneşti vechi (1508 1830). La o jumătate de secol de la invenţia lui Gutenberg din Maienţa, românii au tipar şi tipăresc peste 350 de cărţi în limba slavonă, română sau greacă.

Dascălii mei au fost, aşadar, cei trei menţionaţi mai sus. În 1958 se împlineau 450 de ani de la tipărirea Evangheliarului slavonesc şi m-am gîndit să cercetez şi să public un scurt istoric al tiparului şi tipografiilor din cele trei ţări române, urmărind, evident, circulaţia cărţilor tipărite şi rolul lor în dezvoltarea limbii române. Din nefericire, broşura tipărită în 10.000 de exemplare a fost interzisă să fie difuzată şi dată la topit în vara anului 1959. Nu m-am descurajat şi am încercat să alcătuiesc o antologie cu prefaţă de carte românească modernă, dar curînd mi am dat seama că o asemenea lucrare depăşeşte puterile unei singure vieţi şi am renunţat. Am reţinut ideea lui Bianu de reproducere a prefeţelor, epilogurilor şi am aplicat-o la presă, al cărei rol, în secolul al XIX lea, în realizarea unităţii naţionale a tuturor românilor a fost hotărîtor, după cum au subliniat însuşi Bianu şi, în special, Nicolae Iorga. Rezultatul cercetărilor s-a concretizat în apariţia, în 1968 a celor două volume de articole – program ale principalelor ziare şi reviste de la începuturile presei româneşti (1790) şi pînă în anul 1948, antologie intitulată Presa literară românească. Pe această temelie trainică, am elaborat, timp de 17 ani, primul Dicţionar al presei literare româneşti, care a apărut la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică în 1982, cu eliminarea unui număr de peste 20 de publicaţii de dreapta, fiind obligat să trec într-o Addenda, ziare şi reviste importante.

După decembrie 1989, în condiţii de libertate a presei, am revizuit prima ediţie a Dicţionarului, introducînd publicaţiile cenzurate şi un mare număr de ziare şi reviste din România, Basarabia şi Bucovina precum şi publicaţii ale exilului românesc (1790-1990). Cu prilejul împlinirii a 200 de ani de presă românească a apărut a II-a ediţie a Dicţionarului, la Editura Fundaţiei Culturale Române, în 1996. Cea de a doua pasiune a vieţii mele a fost servirea şcolii româneşti ca dascăl de limba şi literatura română sau ca redactor şef de secţie la Editura Didactică şi pedagogică între anii 1953- 1966, dar mai ales în calitate de secretar al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România între anii 1971-1996. În această funcţie aleasă, am servit filologia în vremuri tulburi şi am reuşit, cu ajutorul celor peste 100 de filiale şi subfiliale ale Societăţii să organizez sute de sesiuni ştiinţifice în toată ţara şi două congrese ale Filologilor români, desfăşurate la Timişoara în 1991, la laşi şi Chişinău în 1994. În 1972 am fondat o revistă pentru elevi, Limba şi literatura română, difuzată pe bază de abonamente, care în 1987 au fost de peste 170.000 de exemplare. Din fondurile realizate, Societatea de Ştiinţe Filologice a „sponsorizat“ apariţia între anii 1984- 1989 a trei volume masive din Bibliografia românească modernă într-o vreme cînd termenul „sponsorizare“ era numai în>>> mai departe aici >>>

Într-o epocă dominată de stea informaţională, când toată lumea navighează pe Internet pentru a se documenta în cele mai variate domenii de activitate, în cutare sau cutare chestiune, aproape că nu-ţi vine să crezi că în urmă cu mai puţin de o jumătate de secol, trebuia să cauţi în biblioteci, zile în şir, poate luni sau chiar ani, pentru a ajunge la scopul dorit. Cineva trebuia să răscolească arhive, să sistematizeze biblioteci, să colaţioneze fişe etc. pentru a realiza dicţionare, antologii, sinteze s.a., de fapt unelte de lucru atât de necesare oricărei aprofundări, uşurând munca cercetătorului. Dar, să nu ne păcălim singuri. Situaţia a rămas, în esenţă, identică. Mijloacele de lucru s-au schimbat. Dar, şi azi, cineva caută respectivele date, respectivele informaţii, pe care le scoate de undeva şi le stochează în memoria computerelor, de unde iau drumul meridianelor lumii în beneficiul tuturor. Aşa se face că tinerii de azi utilizează tot mai puţin dicţionarele clasice, apelând la dicţionarele electronice, în dosul cărora însă stau tot nişte oameni, autori/cercetători individuali sau companii specializate în elaborarea unor asemenea unelte de lucru. Un asemenea autor de instrumente de lucru (indivudal) este şi profesorul I. Hangiu care, iată octogenera azi, se bucură de a-i fi recunoscute câteva patente esenţiale în cultur filologică românească. Pe urmele unor mari înaintaşi, alături de care numele său se aşează cu îndreptăţire (I. bianu, Nerva Hodoş, Al. Sadi-Ionescu), I. Hangiu a întocmit cărţi, cu migală şi deplină probitate profesională, toate indispensabile cunoaşterii sistematice a trecutului nostru cultural, spiritual: De la tiparniţa lui Macarie la Combinatul poligrafic (1959); Presa literară românească, Articole program de ziare şi reviste (1789-1948). Ediţie în două volume, bibliografie şi indici (1968); Bibliografia naţională retrospectivă şi progresul ştiinţelor filologice, vol. I (1977); Reviste şi curente în evoluţia literaturii române (1978); Socieăţi şi asociaţii în ştiinţa românească (1981); Centenarul concursurilor şcolare. De la „Tinerimea Română“ la Concursul „M. Eminescu“ (1885-1985), cu ilustraţii (1985); Dicţionarul presei literare româneşti (1790-1982), apărut în 1987, reluat într-o a doua ediţie, în 1996, extinzând sumarul până la 1990, iar la o atreia ediţie, din 2004, ajungând cu inventarierea până la 2000 (Lucrare premiată de Academia Română) – o carte ce nu ar trebui să lipsească din nici o bibliotecă liceală, din nici o bibliotecă publică şi, fireşte din nici o bibliotecă personală, a profesorilor de literatură română. Iată, un palmares impresionant prin cantitatea de informaţii edunate, prin calitatea prelucrăii şi sistematizării, în beneficiul cercetătorilor de toate vârstele şi de toate orientările. El ne vorbeşte elocvent despre o vocaţie şi o dăruire exemplară a acestuia, în beneficiul cercetătorilor de toate vârstele, despre o muncă asidură, de salahorie intelectuală, care n-a fost răsplătită nici pe departe, financiar, dar a fost încununată cu dosebita recunoştinţă a celor ce beneficiază de pe urma ei. „Dinamic, întreprinzător, sociabil – îl caracterizează acad. Constantin Ciopraga – olteanul bucureşteană, a dus cu sine – de la Horezu – aspiraţia de a adăuga fondului primit dimensiuni integratoare. Iar prof. Gh. Bulgăr, vorbind despre Dicţionarul presei literare româneşti, ţine să precizeze:>>> continuarea aici >>>