O PARTE DIN ACEA BOGĂŢIE TAINICĂ

Sunt aproape cincizeci de ani de când am început să mă ocup de presă, de istoria ei. Mai întâi am făcut o antologie a tuturor programelor literare apărute în publicaţii. După aceea, am făcut Dicţionarul, la capătul unui efort destul de greu. Pentru că nu toate publicaţiile se află în colecţiile bibliotecii Academiei, a trebuit să apelez şi la colecţiile particulare şi la alte biblioteci şi am reuşit, în cele din urmă, să descriu douămiişasesuteoptzeci de exemplare în cea mai nouă ediţie a dicţionarului. Această ediţie este ultima – a treia. Prima a fost în 1987, a doua în 1996. A treia se află sub tipar şi prezintă o experienţă de viaţă trăită şi trebuie să mărturisesc că aş fi foarte bucuros dacă tinerii din generaţia actuală, sau maturii, s-ar apleca din nou asupra acestor publicaţi care, încă odată trebuie să spun, reprezintă patrimoniul material şi spiritual al nostru. „Material“ în sensul că există colecţii în Biblioteca Academiei. „Spiritual“ – în sensul că descriu drumul parcurs de societatea românească în ultimii două sute de ani şi înfăţişează anumite momente, principalele momente, din istoria neamului românesc. Descoperim în „Dicţionar“ o întreagă materie de studiu care nu se termină cu mine, eu doar am început-o. Aceasta înseamnă că toţi care vor urma după mine, tineri sau vârstnici, să refacă acest drum al istoriei noastre naţionale şi să ajungă la concluzii care să-i orienteze să cunoască îndeajuns de bine istoria tradiţiei şi cultura poporului. Căci noi nu avem altă avere şi alt tezaur decât limba, limba care s-a concretizat în cele douămiişasesuteoptzeci de publicaţii în care noi vedem şi o evoluţie a istoriei limbii şi, în acelaşi timp, o istorie a ideilor. Marii scriitori ai noştri au fost mai întâi gazetari. Aşa au fost Eliade Rădulescu şi Mihai Eminescu, aşa a fost Iorga; şi aş putea să dau şi alte exemple. Vreau, astfel, să mă înţeleagă tinerii, de astăzi, din zilele noastre – cu toate că noi trăim în epoca internetului şi suntem furaţi de mirajul acestui mijloc de informaţii – că multe sunt vremelnice, trecătoare şi se poate întâmpla să reziste încă secole sau milenii – dar publicaţiile rămân ca atare. Aş vrea să mai spun ceva, ca un cuvânt de învăţătură şi anume că totul trebuie cercetat cu pasiune căci fără pasiune nu se poate face nimic şi fără muncă nu se poate realiza nici o lucrare de patrimoniu. Noi vorbim aici de patrimoniul naţional – sigur că ne referim şi la patrimoniul material: mănăstiri, colecţii de ziare şi reviste – dar toate acestea fac un patrimoniu spiritual. De fapt, cu acest patrimoniu spiritual noi plecăm în Europa pentru că poporul român a dovedit de-a lungul secolelor că a apărat creştinătatea şi astăzi trebuie să apere libertatea şi demnitatea omului şi, în primul rând, tradiţia căci, fără aceste valori, noi nu putem să ne certificăm identitatea noastră naţională. În contextul integrării în cultura universală din care noi am făcut şi facem parte, bagajul nostru spiritual, materia lui primă, o reprezintă cultura naţională – această cultură formată, aici şi numai aici, de-a lungul secolelor. Şi ea este dovada cea mai grăitoare a existenţei poporului român. Această idee nu se va dizolva în „universal“, este exclus; dar noi trebuie să ne apărăm identitatea naţională chiar dacă trebuie să ţinem seama de contextul general al globalizării. Aceasta nu înseamnă să luăm tot ce e din afară considerând că mai bun decât ce avem noi ci, mai întâi, să căutăm ce avem noi în ţară şi apoi să comparăm cu lucrurile care sunt afară pentru că nu toate lucrurile din afară sunt bune iar unele nu sunt adecvate spiritului, culturii ortodoxe a neamului românesc. Eu am servit tineretul într-un mod foarte concret: am înfiinţat o revistă, „Limba şi Literatura Română“ pentru elevi, am condus-o un sfert de secol şi am încercat să fac educaţia lor în spiritul patriotismului curat, nefalsificat. Să nu ne închipuim că patriotismul acesta este depăşit; sau când zicem „cultură naţională“ suntem naţionalişti. Noi ne apărăm naţiunea de intruziunile altor elemente care nu ne vor binele. Am pornit de la ideea aceasta educativă printr-o revistă de demult. De atunci, am trecut mai departe la educaţia prin radio şi am ţinut şase ani de zile o rubrică – „Vorba dulce românească“ – şi am încercat să le cultiv oamenilor tineri patriotismul acesta sincer şi să-i feresc de acele elemente trecătoare ale unei culturi şi să-i fac să înţeleagă cultura temeinică. Încă o dată, tinerii să cunoască, să citească foarte mult, să re-înveţe să vorbească. „Să vorbeşti“ nu este numai o problemă de comunicare. Iată,>>> continuarea aici >>>

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: